Cetatea Aradului îți este familiară din plimbările pe faleză, dar poate că nu ai aflat niciodată cine a ridicat-o și de ce porțile ei rămân închise. Zidurile joase, șanțul cu apă și colțurile ascuțite par să aparțină altui secol, și chiar așa este. Fortăreața a trecut prin revoluție, prin două războaie mondiale și prin mâinile mai multor armate.
Despre cetatea Aradului se poate povesti simplu, fără termeni de specialitate. Fiecare cuvânt militar apare cu explicația lui, iar ce nu se știe sigur rămâne la nivelul a ceea ce spun sursele. La final vei ști cum s-o privești mai bine de pe mal și ce poți face dacă vrei s-o vezi mai de aproape.
Cine a construit cetatea și de ce
Cetatea a fost ridicată între 1763 și 1783, din ordinul împărătesei Maria Terezia, pe malul Mureșului. Planurile le-a făcut Ferdinand Philipp von Harsch, general și arhitect austriac. Habsburgii voiau o fortăreață de apărare la granița cu zona fostă otomană, ca să țină sub control Banatul și Crișana.
Alegerea unui mal de râu important nu a fost întâmplătoare. Din acest loc se putea supraveghea regiunea, iar Mureșul ajuta și la apărare, pentru că din el avea să se alimenteze șanțul cu apă din jurul zidurilor. Viena avea nevoie de un punct întărit într-o zonă care abia ieșise de sub stăpânirea otomană, iar o fortificație făcută temeinic spunea tuturor cine stăpânește acum teritoriul.
Harsch era general, dar și arhitect, iar asta arată cum funcționau lucrurile în armata imperială. Aceiași oameni care știau cum se poartă un asediu proiectau și zidurile ce urmau să reziste unui asediu. Cetatea a fost gândită de la început ca fortificație de apărare, nu ca reședință sau ca simbol de prestigiu.
Construcția a durat aproape două decenii. Munca a fost făcută de mii de prizonieri, iar costul a ajuns la aproximativ 3 milioane de florini. Pentru vremea aceea era o sumă pe care și-o putea permite doar un imperiu, ceea ce arată cât de importantă era această margine de teritoriu pentru Habsburgi.
Cum arată o fortăreață de tip Vauban
Sistemul Vauban este un mod de a construi fortificații, creat în secolul al XVII-lea de un inginer militar francez. Zidurile se așază în formă de stea, cu bastioane în colțuri, astfel încât fiecare porțiune de zid să poată fi apărată din părțile vecine. Cetatea Aradului are șase astfel de colțuri.
De ce s-a ajuns la o asemenea formă? Pentru că tunurile au schimbat regulile. Zidurile înalte și drepte din Evul Mediu se prăbușeau sub loviturile lor, așa că ingineri precum Vauban au început să construiască ziduri mai joase, mai groase și mai greu de spart. La Arad zidurile sunt din cărămidă, groase de aproximativ 3 metri și umplute cu pământ, iar pământul absoarbe loviturile de tun.
Un bastion este un colț care iese în afară din linia zidului. Într-un zid drept, partea de la baza lui rămâne mereu fără acoperire, pentru că apărătorii nu o pot vedea de sus. Atacatorii o numeau pe bună dreptate „unghi mort”, fiindcă acolo puteau ajunge nevăzuți. Cu bastioanele, apărătorii trag dintr-un colț spre latura vecină și acoperă fiecare metru de zid.
Cetatea are 296 de ambrazuri, adică deschideri în zid prin care se trăgea cu tunul. Are și cazemate, culoare boltite în care soldații se puteau adăposti, plus buncăre subterane. În jurul ei merge un șanț cu apă alimentat din Mureș, iar perimetrul zidurilor măsoară 3.180 de metri. Un atacator trebuia să treacă mai întâi de apă, apoi de zid, sub focul venit din mai multe părți deodată.
Complexul are 47 de pavilioane și se întinde pe 90 de hectare. Unii autori o încadrează mai exact ca sistem Vauban-Tenaille, o variantă care le permite apărătorilor să ajungă la șanțurile din fața zidului. Pentru cititorul obișnuit, formula „tip Vauban” spune suficient.
Printre cetățile de acest fel din România, cea din Arad este considerată cea mai bine păstrată. Agerpres o descrie drept una dintre puținele fortificații de acest tip din Europa care au rămas bine conservate.
Ce s-a întâmplat în cetate în 1848 și 1849
Revoluția din 1848-1849 a pus cetatea la încercare pentru prima dată cu adevărat. Forțele revoluționare maghiare au asediat-o timp de nouă luni și au ocupat-o în iunie 1849. O fortăreață construită ca să controleze regiunea devenea o miză pentru oricine voia să stăpânească zona.
După înfrângerea revoluției, cetatea a ținut prizonieri peste 500 de ofițeri maghiari. Cei mai mulți au fost condamnați la moarte, iar zidurile care fuseseră făcute pentru apărare au devenit locul în care s-a așteptat sentința.
Pe 6 octombrie 1849, treisprezece generali au fost executați în afara zidurilor estice ale cetății. Ei sunt cunoscuți ca „cei 13 martiri de la Arad”, iar evenimentul a rămas una dintre cele mai încărcate pagini din istoria orașului. Locul execuției se află în afara cetății propriu-zise.
Împăratul Franz Joseph I a vizitat cetatea în 1852 și a ordonat grațieri. Monumentele care amintesc de martiri sunt în oraș, în Parcul Reconcilierii și la Monumentul Libertății. Dacă vrei să le vezi, nu te aștepta să le găsești în interiorul cetății, care este un spațiu militar.
Cum a ajuns cetatea garnizoană și închisoare
Din 1794 cetatea a funcționat și ca închisoare militară. Primii deținuți au fost 1.200 de soldați francezi. Un șanț cu apă și ziduri groase țin oamenii înăuntru la fel de bine cum țin atacatorii afară, așa că o fortăreață de apărare s-a potrivit ușor și ca loc de detenție.
În Primul Război Mondial, mii de soldați și civili sârbi din Bosnia-Herțegovina au fost ținuți într-o tabără improvizată lângă cetate. Au murit 4.317 oameni, din cauza tifosului și a relelor tratamente. Este una dintre părțile cele mai grele ale istoriei locului și merită cunoscută la fel de mult ca faima lui arhitecturală.
După război, trupe sârbe și franceze au ocupat cetatea. România a preluat-o în iulie 1919 și a folosit-o ca garnizoană în perioada interbelică, adică drept loc unde stau trupele și se desfășoară instrucția. După 1944 a intrat sub ocupație sovietică, iar o unitate de tancuri a rămas acolo până în 1958.
Azi cetatea găzduiește Batalionul 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu”. Din 1999 funcționează aici și Batalionul Mixt Româno-Ungar de Menținere a Păcii. A fost declarată monument în 2004, iar biserica și unele clădiri din apropiere sunt în mare parte degradate. Decenii de folosire militară au păstrat zidurile, dar au lăsat să se strice unele dintre clădiri.
Se poate vizita cetatea astăzi?
Nu liber. Cetatea este încă bază militară, așa că nu funcționează ca un obiectiv turistic obișnuit. Se poate intra doar la evenimente organizate, iar zidurile, șanțul și porțile se văd din zonele publice din jur.
La 1 martie 2024 a avut loc o „Zi a Porților Deschise”, cu ocazia jurământului militar al recruților din județul Arad. Potrivit Agerpres, vizitatorii au văzut muzeul militar, clădirile vechi, tehnică de luptă și exerciții demonstrative. Nu a fost anunțată o dată pentru o repetare, așa că nu poți planifica o vizită cu bilet și program.
Întrebarea „a cui este cetatea?” are un răspuns mai încâlcit. Într-un material din 2018, primarul Gheorghe Falcă a cerut o întâlnire cu Ministerul Apărării Naționale, invocând documente potrivit cărora cetatea a trecut în patrimoniul Consiliului Local Municipal Arad din noiembrie 2010. Clarificarea transferului era încă în discuție la acea vreme. Alte surse o dau drept controlată de Forțele Terestre. Cel mai corect este să spui că nu este deschisă liber publicului, fiind folosită de armată, cu transferul către municipalitate în discuție.
Autoritățile locale încearcă din 1992 să mute baza militară. Există un protocol cu MApN, iar baza se mută atunci când municipalitatea oferă o cazarmă și spații care respectă cerințele NATO. Promisiunea unui spațiu cultural în cetate este veche de peste trei decenii. În 2015, MApN elaborase un proiect prin care o parte a cetății să fie redată circuitului turistic, iar cealaltă să rămână în folosința batalionului.
Strategia culturală a municipiului Arad pentru 2026-2030 menționează cetatea printre monumentele care pot fi redate vieții culturale prin proiecte de reconversie. În februarie 2026, Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest avea o linie de finanțare pentru monumente importante, între care și Cetatea Aradului. Prefectul spunea însă că nu fusese depus niciun proiect din Arad. Deocamdată nu există un proiect aprobat cu termen de deschidere.
Vizitatorii citați de Agerpres compară cetatea cu cea din Alba Iulia și spun că ar putea deveni un reper turistic. Diferența este că Alba Iulia a fost eliberată de armată și restaurată, iar Aradul încă nu. O cetate în stea s-ar potrivi bine pentru un muzeu, spații culturale, evenimente sau un parc istoric, dar ce se va alege depinde de deciziile viitoare.
Până atunci, poți urmări anunțurile Primăriei Arad și ale unității militare, unde apar eventualele zile de deschidere. Ele sunt singura cale prin care ajungi în interior.
De unde se vede cel mai bine cetatea
Forma de stea se vede greu de la nivelul străzii. Cetatea este pe malul Mureșului, lângă centrul orașului, iar de pe faleză se văd zidurile și porțile, dar nu conturul întreg. Cele șase colțuri se recunosc doar din avion sau pe hartă.
Faleza rămâne totuși cel mai bun loc ca să simți cât de legată este cetatea de râu. De acolo înțelegi de ce șanțul a putut fi alimentat cu apă din Mureș și cum stă cetatea față de albie. Primăria Arad a început lucrări de modernizare a malurilor, așa că verifică stadiul lor înainte să te aștepți la o faleză gata amenajată.
Pădurea Ceala este o zonă de agrement a orașului și se potrivește ca încheiere a unei plimbări. Pentru cetate însă, cel mai sigur este să rămâi pe malul râului. Nu promit o priveliște spre fortăreață de acolo, fiindcă nu am date care s-o confirme.
O după-amiază de plimbare poate începe pe faleză, urmând zidurile pe exterior și oprindu-te acolo unde se vede șanțul. Dacă vrei conturul în formă de stea, deschide o hartă satelitară sau imagini aeriene acasă, înainte sau după plimbare. Merge fără bilet și fără program.
Ce vrei să vezi mai întâi, conturul în formă de stea sau grosimea zidurilor de cărămidă? Răspunsul îți spune și unde mergi. Pentru contur ai nevoie de o hartă, iar pentru ziduri, de malul Mureșului. Cetatea Aradului merită privită seara de pe faleză, când cărămida zidurilor prinde lumina apusului.