
Cetatea Aradului ca închisoare seamănă cu un bloc vechi în care fiecare epocă a adus alți locatari, de cele mai multe ori nechemați. Locul e cunoscut ca fortificație în formă de stea, ridicată de austrieci, dar în spatele zidurilor ei au așteptat sentințe soldați capturați, internați bolnavi și generali ai unei revoluții.
Istoria de detenție a cetății e mai puțin cunoscută decât arhitectura ei. Numele deținuților și felul în care au trăit spun multe despre vremurile prin care a trecut orașul, iar câteva dintre aceste nume au intrat în istoria a trei țări.
Cum arătau cazematele în care erau ținuți deținuții
Cetatea Aradului a fost ridicată ca fortificație militară, dar zidurile groase și încăperile boltite au servit și ca loc de ținut oameni sub pază. Prizonieri militari au fost închiși aici din 1794 până în Primul Război Mondial, iar în 1849 au ajuns în cetate sute de ofițeri ai revoluției maghiare. Rolul de temniță a venit din construcție, deși nimeni nu a gândit locul ca penitenciar.
Lucrările au început în 1762 sau 1763, din ordinul Mariei Tereza, și s-au încheiat în 1783, după planurile arhitectului militar Filipp Ferdinand Harsch. Fortificația are plan stelat cu șase bastioane, în stilul Vauban târziu. La ridicare au muncit mii de deținuți, au fost mutate peste 1.500 de familii din împrejurimi și au fost demolate 169 de case.
Zidurile au trei rânduri de cărămidă, groase de 3 metri, cu pământ între ele. Cazematele sunt camere boltite, în parte subterane, aflate sub terasamente. Sunt reci și umede și nu au lumină naturală. Pentru o garnizoană erau un adăpost bun, dar pentru un om închis luni la rând însemnau frig, igrasie și întuneric.
Cetatea putea găzdui în mod obișnuit 2.940 de soldați și până la 4.030. Când se adăugau prizonierii, spațiile se umpleau repede, iar aglomerarea făcea viața din cazemate și mai grea. Încăperile fuseseră gândite pentru apărare, așa că celulele se improvizau în ele după nevoie.
Prima folosire documentată ca închisoare militară datează din 1794, când aici au fost ținuți circa 1.200 de soldați francezi. De atunci, cetatea a rămas un loc unde se aduceau prizonieri ori de câte ori vremurile o cereau.
Ce s-a întâmplat cu ofițerii revoluției maghiare
După înfrângerea revoluției din 1849, armata habsburgică a transformat o parte din cetate în închisoare militară pentru peste 500 de ofițeri ai armatei revoluționare maghiare. Majoritatea au primit condamnări la moarte. Pe 6 octombrie 1849 au fost executați cei 13 generali, numiți în Ungaria martirii de la Arad.
Cetatea ajunsese un loc disputat. Armata revoluționară maghiară a asediat-o nouă luni, din octombrie 1848 până în iunie 1849, când a ocupat-o. După 46 de zile, trupele habsburgice s-au întors și rolurile s-au inversat: foștii asediatori au devenit prizonieri.
Cei 13 generali au fost Lajos Aulich, János Damjanich, Arisztid Dessewffy, Ernő Kiss, Károly Knezić, György Lahner, Vilmos Lázár, Károly Leiningen-Westerburg, József Nagysándor, Ernő Poeltenberg, József Schweidel, Ignác Török și Károly Vécsey. Erau ofițeri de rang înalt ai revoluției și au așteptat sentința în cetate.
Execuția a avut loc pe 6 octombrie 1849, lângă zidurile exterioare de est, deci în afara fortificației. Cine caută urmele martirilor pe teren trebuie să țină cont de acest detaliu, fiindcă locul execuției și locul detenției nu coincid.
Numele unui alt om apare des în povestea acelei zile. Lajos Batthyány, primul premier maghiar, a fost executat tot pe 6 octombrie 1849, dar la Pesta, așa că nu se numără printre cei 13 de la Arad.
Printre deținuții importanți ai cetății figurează și revoluționarul român Eftimie Murgu. În 1852, împăratul Franz Joseph I a vizitat cetatea și a dispus grațieri pentru o parte dintre cei rămași în închisoare.
În Ungaria, 6 octombrie este zi de doliu național, iar generalii de la Arad sunt priviți ca martiri ai revoluției din 1848-1849.
Cine a mai fost închis în cetate de-a lungul timpului
În 1881 au ajuns aici soldați turci capturați în Bosnia, ceea ce arată că fortificația rămăsese un loc de ținut prizonieri militari la aproape nouă decenii după soldații francezi. Cele mai grele relatări vin însă din Primul Război Mondial. Mii de soldați și civili sârbi din Bosnia-Herțegovina au fost ținuți într-un lagăr improvizat, în afara fortificației, iar 4.317 oameni au murit din cauza tifosului și a relelor tratamente.
Un deținut sârb, Simion Jarco, a descris locul ca pe niște „catacombe pline de mucegai, șobolani, fără apă potabilă”. Oamenii dormeau pe pământ umed și pe paie pline de păduchi. Morții erau îngropați în gropi comune, săpate de alți internați. Gropile se află la cimitirul Pomenirea, iar la intrarea în cetate o placă memorială amintește de ei.
În 1917, deputatul Ștefan Cicio Pop, din Partidul Național Român, a ridicat în parlamentul de la Budapesta, printr-o interpelare, problema acestor condiții inumane. Printre numele legate de cetate apare și Gavrilo Princip, autorul atentatului de la Sarajevo din 28 iunie 1914, prezentat în unele relatări drept „cel mai celebru prizonier” al ei.
După 1918, cetatea și-a schimbat rolul. A devenit garnizoană și a găzduit, în perioada interbelică, Regimentul 93 Infanterie. Trupe aliate sârbe și franceze au ocupat-o până în iulie 1919, când a trecut la armata română.
După armistițiul din septembrie 1944, o unitate sovietică de tancuri a rămas în cetate până în 1958, înlocuită apoi de un regiment românesc de tancuri. Fiecare putere care a stăpânit-o a folosit-o după nevoile ei: austrieci ca fortăreață și temniță, revoluționarii maghiari ca bastion, armata română ca cazarmă.
Ce legende și mărturii circulă despre cetate
Legendele locului țin mai ales de fortificațiile de pe Valea Mureșului, iar cea mai cunoscută povestește despre trei surori care ar fi ridicat cetățile Șoimoș, Dezna și Șiria. Ea nu vizează Cetatea Aradului, dar arată ce fel de povești se țes în zonă în jurul zidurilor vechi.
Potrivit legendei, cea de-a treia soră a spus că termină lucrarea chiar și fără ajutorul lui Dumnezeu. Drept pedeapsă, cetățile s-au prăbușit, iar surorile au devenit trei șerpi albi, cu coroană și cheie de aur în gură. Se spune că ar reapărea în fiecare an, în așteptarea unui eliberator.
Povestea are și un tunel, fiindcă se zice că ar fi existat un pasaj de la Șoimoș spre Mureș. Pasajele secrete apar des în tradiția orală despre fortificații, dar aici rămân legendă și trebuie citite ca atare.
Cetatea Aradului are în schimb mărturii de epocă, scrise de oameni care au trăit în ea. Relatarea lui Simion Jarco și interpelarea din parlamentul de la Budapesta sunt povești documentate, care nu au nevoie de nimic adăugat pentru a impresiona.
În jurul unui loc cu istorie grea, localnicii repetă legendele pentru că ele dau chip pierderilor. O prăbușire devine pedeapsă, iar o așteptare lungă devine un șarpe alb care veghează până vine eliberatorul. Cine vrea să cunoască cetatea face bine să despartă ce e tradiție orală de ce e mărturie de epocă și de ce e document.
Ce mai poți vedea azi din istoria cetății
Cetatea Aradului este considerată cea mai bine păstrată fortificație de tip Vauban din Europa de Est. Este sediul Batalionului 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu”, iar din 1999 a găzduit și un batalion mixt româno-maghiar pentru misiuni de pace. Armata folosește deci și azi o parte din ea.
În incintă se află biserica barocă a mănăstirii-spital franciscane. Călugării au folosit-o până în 1861, apoi a funcționat ca spital militar. Astăzi e descrisă ca ruină, în stare de paragină.
Statutul cetății a rămas mult timp în discuție. În 2018, ministrul Apărării de atunci, Mihai Fifor, spunea că din noiembrie 2010 cetatea trecuse în patrimoniul consiliului local, pe o suprafață de 88,86 hectare. Ministerul plănuia să deschidă o parte pentru turism, în timp ce batalionul mixt o folosea pe cealaltă. Primarul Gheorghe Falcă cerea clarificarea transferului și spunea că demersurile durau din 1990.
Autoritățile din Arad cer din anii 2000 redarea cetății circuitului civil, iar demersurile nu au fost încă finalizate. De aceea accesul publicului rămâne limitat, iar cine plănuiește o vizită face bine să verifice dinainte ce zone sunt deschise. În 2026, Agerpres arată că Cetatea Aradului figurează printre monumentele de clasa A care pot primi finanțare prin ADR Vest.
Amintirea martirilor din 1849 se păstrează la Arad prin monumentele dedicate lor. Evenimentele din octombrie sunt comemorate în fiecare an, la Arad și în Ungaria.
Cine vrea să înțeleagă ce a fost cetatea Aradului ca închisoare poate începe cu un loc simplu, placa de la poarta de intrare, pusă în memoria prizonierilor sârbi. Ea stă chiar la pragul zidurilor prin care au trecut și soldații francezi, și ofițerii revoluției, și internații din Primul Război Mondial.
De acolo, drumul spre zidurile de est, lângă care au fost executați generalii din 1849, arată cât de aproape sunt, în același loc, istorii care par să aparțină unor lumi diferite.
Imagine reprezentativă: Cetatea Aradului văzută de sus, de FlorinCB, Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0. Conversie în WebP.