Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad și cum a renăscut de două ori

de | noiembrie 21, 2026

Fațada Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad

Teatrul Clasic Ioan Slavici merită privit ca o clădire care a renăscut din cenușă de două ori, iar istoria ei arată de ce arădenii o simt ca pe a lor. Fațada neoclasică de pe bulevard pare liniștită, dar în spatele ei stau un împrumut luat de la o bancă din Viena, un incendiu din iarna lui 1883 și o reconstrucție din anii cincizeci, după care sala a fost socotită cea mai modernă clădire de teatru din România.

Povestea Teatrului Clasic Ioan Slavici începe într-un oraș bogat, care voia o scenă pe măsura ambițiilor lui. De acolo se leagă arhitecți din Pesta, o cortină de fier de 80 de tone, trupe românești care jucaseră la Arad înainte să existe clădirea și un scriitor născut la Șiria.

De ce avea Aradul nevoie de un teatru nou

Aradul a hotărât să-și ridice un teatru nou fiindcă voia o clădire reprezentativă, pe măsura unui oraș în plină creștere. În 1868, conducerea orașului a stabilit să construiască două edificii mari, primăria și teatrul, iar banii, 700.000 de florini, au venit ca împrumut de la o bancă din Viena. Împrumutul a fost contractat la sfârșitul anilor 1860 și începutul anilor 1870.

Orașul nu pornea de la zero. Din 1817 funcționa așa-numitul Teatru Vechi, cunoscut și după numele Hirschl, socotit prima clădire de teatru permanentă din România. După 1874 a ajuns depozit de recuzită, iar în 1907 s-a transformat în Urania, primul cinematograf permanent din Arad, care a rulat filme până în 1967.

Scena arădeană avea deja faimă. Înainte de 1874, pe scenele orașului jucaseră trupe românești de top, conduse de Matei Millo și de M. Pascaly. În 1868, Mihai Eminescu a fost sufleur în trupa lui Pascaly. Detaliul pare mărunt, dar leagă teatrul Aradului de cel mai cunoscut poet român.

Mai era și o chestiune de prestigiu. Un teatru de piatră, ridicat pe bulevardul central, lângă primărie, arăta cum se vedea orașul pe sine, ca un loc cu viață culturală serioasă într-o regiune unde orașele mari se întreceau în clădiri impunătoare. Probabil că ambiția aceasta a cântărit la fel de mult ca nevoia de spațiu. Primele spectacole s-au jucat în 1874, după doi ani de șantier.

Cine a proiectat clădirea neoclasică de pe bulevard

Atribuirea proiectului nu are un singur răspuns simplu. Potrivit Arad City Guide, planurile au fost făcute de arhitectul Skalniczky (Szkalnitzky) din Pesta, amenajarea interioară i-a revenit lui Gyorgy Bako, iar fațada neoclasică îi aparține lui Miloș Cristea. În istoria proiectului apare și numele lui Anton Czigler, pe la 1862, iar execuția a fost supravegheată de Antal Szkalnitzky. Cel mai sigur e să spui că proiectul a fost asociat cu arhitecți din Pesta.

Stilul neoclasic înseamnă, în general, simetrie, linii drepte și o eleganță calmă, cu forme luate din arhitectura antică. Asta se vede de la distanță, când privești clădirea de pe celălalt trotuar al bulevardului. Nu are nevoie de ornamente țipătoare ca să se impună, o face prin proporții.

Lucrările au durat din 1872 până în 1874, iar decorațiunile au fost realizate de artiști din Viena, Budapesta și Arad. Pentru un oraș de provincie din Imperiul Austro-Ungar, să aduci meșteri din capitale era un semn de seriozitate. Sala avea la început 1.250 de locuri, o cifră care arată cât de mare era ambiția publicului arădean.

Clădirea e astăzi monument istoric, iar fațadele au trecut printr-o restaurare mare. Potrivit Primăriei Arad, lucrările s-au făcut cu fonduri europene între 2016 și 2022, iar recepția a avut loc în mai 2022. Dacă treci pe bulevard, ceea ce vezi este deci o fațadă proaspăt îngrijită, care continuă o poveste de aproape un secol și jumătate.

Cum a supraviețuit teatrul celor două incendii

Teatrul a ars de două ori, în 1883 și în 1957, iar orașul a hotărât de fiecare dată să-l refacă pe același loc. Primul foc, din 18 februarie 1883, a pornit de la o defecțiune a instalației de iluminat cu gaz și a distrus aproape toată clădirea. Al doilea a venit la scurt timp după niște lucrări ample de renovare.

Iluminatul cu gaz explică de ce incendiile erau atât de frecvente în teatrele secolului al XIX-lea. Flăcările deschise ardeau printre decoruri, draperii și panouri de lemn, iar o simplă defecțiune ajungea ca să ia foc tot ce era în jur. Scena, plină de material ușor inflamabil, se transforma în câteva minute într-o torță.

După 1883, consiliul orașului a hotărât reconstruirea pe același loc, cu refolosirea părților rămase în picioare. Clădirea a primit un candelabru electric Siemens, o scenă modernizată și o cortină de fier de 80 de tone. Cortina separă scena de sală și, în caz de foc, oprește flăcările înainte să ajungă la spectatori. Lecția primului incendiu a fost, practic, scrisă în fier.

Al doilea incendiu, din 1957, a distrus aproape complet clădirea. Autoritățile au alocat rapid fonduri, iar refacerea a fost încredințată profesorului Alexandru Iotzu, de la Academia de Arhitectură din București. La lucrări au participat sculptorii Valeriu Brudașcu, Ioan Tolan și Emil Vitroel.

Noua clădire s-a inaugurat în 1960 și a fost considerată atunci cea mai modernă clădire de teatru din România. În 1967 s-a deschis Sala Studio, o scenă mai mică, potrivită pentru spectacole cu public restrâns. Un spectator de azi stă așadar într-o sală cu două vieți, una născută în 1874 și refăcută în 1883, alta ridicată din nou după 1957.

Cum a devenit scena Aradului o instituție românească

După 1874 și până la Primul Război Mondial, teatrul a găzduit spectacole ale asociațiilor teatrale locale și ale unor trupe renumite. Scena era deci o sală deschisă, în care se perindau companii și amatori, nu o instituție cu trupă proprie. Pentru publicul arădean asta însemna șansa de a vedea la el acasă ce se juca în alte orașe.

În aceeași perioadă, mișcarea teatrală românească din zonă mergea înainte prin amatori. Ei jucau piese de Iosif Vulcan, un nume important al dramaturgiei românești de dincolo de munți. Sălile și trupele nu erau încă ale unei instituții profesioniste, dar publicul și obiceiul spectacolelor în limba română se formau.

Momentul care a schimbat situația a venit în 1948, când s-a înființat instituția profesionistă, mai întâi ca Teatrul Român de Stat, apoi ca Teatrul de Stat Arad. Pentru prima dată, orașul avea o trupă stabilă, cu actori angajați, repertoriu planificat și o stagiune întreagă pe care publicul o putea urmări.

Mutarea în clădirea refăcută din 1960 a dat instituției o casă pe măsură. Peste șapte ani, Sala Studio a adus o a doua scenă, utilă pentru spectacole mai mici sau mai experimentale. Cele două săli au permis teatrului să joace în același timp pentru public larg și pentru spectatori curioși de forme noi.

De ce poartă teatrul numele lui Ioan Slavici

Teatrul poartă din 2006 numele scriitorului Ioan Slavici, născut la Șiria, o comună de lângă Arad. Numele a fost stabilit printr-o hotărâre de consiliu din același an. Legătura cu orașul vine din locul lui de naștere și din apartenența la cultura românească a zonei.

Ioan Slavici (1848-1925) este autorul unor nuvele rămase în manualele școlare, între care „Moara cu noroc” și „Mara”. A scris și ca ziarist, iar numele lui apare firesc în orice poveste despre cultura română din vestul țării. Cum a murit în 1925, teatrul a primit numele lui la peste opt decenii după moartea scriitorului.

Cuvântul „Clasic” din denumirea oficială sugerează orientarea spre repertoriul clasic. Împreună cu numele lui Slavici, el spune ce fel de scenă își dorește orașul, una în care textele mari ocupă un loc central. Pentru un spectator, numele e o invitație la teatru cu rădăcini, nu la mode trecătoare.

Încheiere

Data viitoare când ajungi la Arad, oprește-te pe trotuarul de vizavi cu zece minute înainte de spectacol și privește fațada restaurată în 2022. Caută proporțiile calme ale stilului neoclasic și gândește-te că în spatele lor se află o sală pe care focul a luat-o de două ori de la capăt.

Teatrul Clasic Ioan Slavici se înțelege cel mai bine așa, cu ochii pe clădire și cu biletul în mână, înainte să se ridice cortina.

Imagine reprezentativă: Fotografie de B. Proksch, Wikimedia Commons, CC BY-SA 2.5. Conversie în WebP.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *